Este vineri la pranz si deja nu mai misca nimic.

Se scrie putin pe blog-uri. Sunt putine e-comenzi. Pe YM majoritatea este offline. Maine, poimaine si raspoimaine tara o sa fie in vacanta.

Nu uita sa te duci la vot.

In fata biroului la FunGift sunt niste caini. Unii sunt de pe strada noastra si altii de pe strada cu care se intersecteaza (extrem de aproape) strada noastra.

Despre ei stiu cate ceva: unul e seful, altul este cainele proprietarului spatiului inchiriat de noi. Altul este mic, ca o rama cu picioare. Mai este unul de rasa, un boxer, care nu stiu daca este rau sau bun. M-a mirosit de vreo doua ori pana acum, lasandu-ma in pace. Fiind cartier de case, acesti caini nu sunt comunitari – sunt caini care au stapani dar prefera sa iasa pe strada “la joaca”.

Eu iubesc cainii. De fiecare data cand pot, ofer de mancare cainilor de la birou cate ceva. De fiecare data ei mananca.

Azi, dupa ce am dat gata un Balloco cu multa ciocolata impreuna cu dragele mele colege de birou, ramasese destul de mult cozonac de suportul de plastic (sau hartie?) al prajiturii. Am iesit afara, am fluierat la cani si le-am dat sa manance.

Primul a venit seful. N-a vrut. Nici restul n-au vrut. Cainii de pe strada mea nu au vrut sa manance cozonac.

Oare ce are in compozitie cozonacul italian? Doar cainele stie…

Pentru a cheltui 23 de milioane de euro pe niste vaccinuri pe care nu le doreste nici dracu?

Sunt extrem de curios sa aflu suma pe care au alocat-o managerii acestui proiect, din bugetul total al campaniei de vaccinare, pentru comunicare si informarea parintilor. Probabil nu o sa aflu asta niciodata, dar se vede cum au comunicat. Prost!

Bine ca au gasit bani sa puna o baba in chiloti pe niste bannere in tot orasul.

Lectie descisa la gradinita, grupa mare. Gradinita particulara cu 3 limbi straine, calculator, dans, pictura, tot tacamul.

Multi parinit, dornici care mai decare sa vada ce invata progenitura si sa se mandreasca fata de ceilalti cat de destept este copilul lor si cat de bine pronunta el “tortue”. Multe educatoare care asistau, directoarele institutiei si bineinteles copii din grupa.

Lectia de limba franceza.

Intrebari-le specifice si ajungem si la clasicul “Comment s’appelle ton chien?”, dupa care au inceput copii dupa ce isi auzeau numele:
– “Mon chien s’appelle Keny” spuse primul copil
– “Mon chien s’appelle Cora” spuse al doilea
– “Mon chien s’appelle Bruno” zise cel de-al treilea

Ii veni randul unei fetite dragalase cu parul blond ce spuse extrem de apasat uitandu-se vesela in ochii profesoarei de franceza: “Mon chien s’appelle Deep Shit”.

Am iesit imediat din clasa in hohote sub privirile acuzatoare ale celorlalti parinti.

Morala: cand iti botezi cainele, gandeste-te ca peste cativa ani s-ar putea sa te insori si chiar sa ai un copil.

In fiecare zi se intampla cel putin o chestie care merita amintita pe blog. Zic cel putin una cu mare indulgenta pentru ca sunt zile in care as putea scrie probabil odata pe ora.

Dar nu o fac.

De asta mi-am dat seama azi. Daca vreau sa fac MariusCiocan.ro sa fie un proiect cu mai mare importanta (si cred ca vreau) ar trebui sa scriu cel putin odata pe zi.

Sa incercam…