Decat ca ne-am mutat (multumiri inca odata lui George, Adi, Alex si Bogdan – se stiu ei) in noua casa. E oficial, ne-au venit azi si stockerele de la VicRoads sa ne punem adresa noua si in permis (deci nu schimbi permisu’ cand te muti ca n-are nicio vina).

Caut barbeque si nu ma indur sa dau $500 pe unul, dar nu am de ales. Se pare ca inca nu m-am vindecat de preturile din “frumoasa tara” decat la articole de pana in $20. Nu mai am o problema sa dau pe rosii sau pe paine $5. Dar am plans in ziua in care mi-am luat canapea.

Ce mai faci Marius? Cum e viata pe acolo? Speram sa plecam si noi din tara anul acesta. Este chemat sotul (AS) la interviu pe 14 februarie.

Scrie mai des pe blog.

Imi scrie Ella, o colega de forum de emigrare, intr-un comentariu recent. Si pe buna dreptate, m-am puturosit maxim in ceea ce priveste blogul asta si gasesc din ce in ce mai greu motive sa scriu. Acum un an, cititnd o multime de bloguri ale unorrmani plecati “afara”, nu intelegeam de ce frecventa posturilor scade pe masura ce devin “de-ai locului”. Am ajuns acum acolo. Acum inteleg.

Lucrurile se intampla cu o graba fantastica si in fiecare zi inveti lucruri ce nu le bnuiai. Esti prins in noua viata si chiar traiesti – daca ai ceva timp liber, modurile in care il poti omora sunt atat de numeroase incat timpul pentru orice altceva dispare.

Azi se intampla jumtatate de an de cand am aterizat pe Tullamarine. Andi a inceput clasa a trei-a si noi o noua zi de munca in care efortul este de vreo 3-4 ori mai mare decat cel depus in RO. Dar suntem la inceput si ce este mai important, muncim pentru noi. Pentru ca asa vrem noi.

Ar fi multe de povestit, atat de multe incat nu am niciun chef sa le insir. 2011 este anul in care am ajuns in Astralia – 2012 este anul in care trebuie sa ramanem. TInta pentru acest an este sa reusim sa facem atatia bani pe cat cheltuim, prin efort propriu si in mod independent (n-am chef sa aprofundez aici, stiu eu ce am vrut sa spun si e de ajuns).

Si ca sa inchei cu ceva, am gasit o diferenta intre emigrarea Australaiana si cea Canadiana: am anuntat pe un forum de profil cat si pe o lista de discutii ca vreau un delivery boy roman, care sa vrea sa faca un ban. N-am gasit – sunt sigur ca in CA gaseam in 30 de minute.

Vom lua un indian/pakistanez/oricealtceva.

Hai La Multi Ani!

Cape SHANK este jos de tot, unul dintre cele mai sudice puncte la pana intr-o suta de kilometri de casa.

Cu niste “oameni de bine” am saravrsit un gratar ieri, intr-o neinspirat aleasa zi de duminica – am avut de la ploaie torentiala, la picaturi, nori, soare, vant de diferite viteze si un soare (am mai zis, nu?) de am fata ca pescarii. Toate astea in doar 14 minute.

Melbourne, te iubesc!

Sa revenim: dupa ce am consumat carnurile din dotare, am plecat agale sa ardem caloriile, pana jos la ocean. Uite ce a iesit:

1. niste poze

2. si niste filme

Daca ar fi sa impart cele doua luni petrecute in Australia, clar le pot imparti in doua bucati distincte, unde prima luna este cea in care am facut enorm pentru nou ca familie si cea de-a doua este aia in care nu prea am facut mai nimic pentru business.

Septembrie era luna in care sa avem o concluzie in ceea ce priveste floraria offline si, in afara de furnizori (pe care aproape i-am taiat de pe lista), in rest nu avem mare lucru. In primele doua saptamani am cautat un spatiu bun si ieftin si celelalte doua am asteptat raspunsul pentru el, raspuns ce nefericit a fost un reject: au avut o oferta mai buna cu $2000 anual. Ne-am intors la 1 Septembrie.

Poate ca doresc ca lucrurile sa se miste prea repede pentru cum sunt cei din jur obisnuiti. Toti, ozzies sau nu, constata cu uimire cat de repede si cat de multe am facut in 2 luni. Prea incet insa pentru gustul meu. Obisnuit sa muncesc 10-12 ore zilnic, perioada asta in care cautam raspunsuri si functionez operational extrem de putin ma cam omoara. Abia astept sa fac un magazin online in care sa bag carbune si sa-l vad cum creste. Abia astept sa se intample floraria Laurei si sa vad daca creeatiile ei europene prind aici sau nu.

Personal, in aceste doua luni nu cred ca avea ce sa se intample mai mult. Petrecem mult mai mult timp ca o familie, Andi fiind cu noi mai tot timpul. Biciclim in parc cand avem chef, consumam filme la cinema sau acasa, mancam din cand in cand junk pentru a-l face fericit.

Nu o sa imi mai pun o tinta pentru urmatoarea luna, dar daca la 1 nov. nu sunt 2 din cele tre business-uri operationale, indiferent care, Cred ca deja am facut-o. La 1 nov, tre sa se intample 2 din 3.

Pentru ca Business Name-ul il aveam luat de pe 23 August, azi deschid calculatorul sa fac si compania. Si avem asa (orele sunt date de gmail, reprezentand momentul exact al task-ului):
– 11.59 new online aplication started
– 12.31 formularul finalizat, aplicatia marcata pentru procesare manuala (pentru ca aveam Business Name-ul luat deja)
– 12.38 registration successful.
– 12.42 primesc pe email documentele firmei, 7 fisiere: Certificat de inregistrare, Minute, Consent-uri, Shares, Constitution, etc.

43 de minute sa infiintez o companie, timp in care am facut o salata de fasole cu ton si castraveti acri si am mancat-o, cu painea cu seminte facuta de Laura aseara.
Costuri: $556.

Iarna e frig. Norii sunt pe cer. Pasarile calatoare (sunt pasari calatoare in OZ?) nu mai sunt pe cer.

Rupandu-ma de naratiunea tampa de mai sus, n-am ce sa le zic celor care tot imi repeta “cum este in OZ?”. Oameni normali asa cum normalitatea ar trebui sa fie. Oameni ce nu tresar la primul stranut al copilului si care sunt indiferenti la plansetele de alintat al acestuia. Oameni zambitori, atenti la tine si la ei.

Mai avem o saptamana si vine primavara si parca astazi a fost cea mai “de iarna” zi din cate am prins. Nu a plouat, in schimb vantul si norii si-au facut de cap din plin. Drept pentru care am sofat cei cativa pasi pana la scoala – si impartasesc cu voi drumul dus-intors. Asta ca sa vedeti cu ochii vostri o bucata din OZ-ul nostru.

Popcorn, bere. Enjoy!

and back

Momentul exact cand a inceput totul imi scapa. Sigur a fost prin iulie pe la jumatate – pe blog am scris pe 20 ca gata. Deci decizia deja fusese luata, hotarasem cu Laura ca asta doream sa facem. Pe 28 iulie m-am inscris pe emigrare.info. Probabil 15 iulie 2009 ar fi ziua in care am facut “click”.

Procesul de emigrare australiana este un “zbucium” ce poate dura intre 40 de zile si 40 de luni, dupa bafta. Si este compus din mai multi pasi, iar aici o sa ma refer doar la tipul de viza “skilled – independent 175
1. calcularea punctajului pe care crezi tu ca o sa-l obtii
2. skill assessment-ul la board-ul care se ocupa de meseria ta
3. IELTS-ul (testul de limba engleza) dat la British Council
4. adunarea celorlalte acte necesare / traducerea lor / construirea dosarului
5. aplicarea online (sau offline dup acaz)
6. asteptarea
7. Case Officer (CO), analize medicale, cazier
8. VIZA

In calendarul intregului proces, prima insemnare este pe 24 august si se refera la pregatirea actelor contabile ce ne-au ajutat sa ne facem “skill assessment-ul”. Pentru ca acest skill assessment (SA) este primul pas in procesul de emigrare Australiana, remember?

Septembrie a fost luna in care am adunat acte, recomandari si depus dosarele de assessment ale noastre, la sfarsitul lunii parcurgand si IELTS-ul. Pana pe 21 decembrie av avut tot: assessmenturi, IELTS, hartii. Am scanat si pus in ordine peste 100 de documente si formulare. Terminasem punctul 4.

S-a intamplat Craciunul, revelionul lui 2010 (unde dorinta de la miezul anului iti imaginezi care a fost) si pe 1 ianuarie (ora Ro), 2 ian. (ora OZ) am aplicat online la DIAC.

Am asteptat un semn din 2 ianuarie 2010 si pana in 9 mai 2011. Timp in care am trecut prin stari extrem de variate, de la speranta maxima pana la deznadejde. Sa imi umplu timpul, pe 26 aprilie am inceput procesul de emigrare catre Canada. Pentru ca cu 2 fire in balta prinzi mereu mai mult peste.

Pe 9 mai se intampla ceea ce orice emigrant australian asteapta cu sufletul la gura: am avut CO. Cerut medicale, caziere si peste 15 zile ne-a dat grant letter-ul.

Yupy! 🙂

De aproape doi ani visez la o viza.

A fost un proiect complicat, anevoios, cu zone de disperare maxima si speranta tampa sora cu lacrima involuntara. Am inceput totul in vara lui 2009 cand am simtit ca nu mai putem. Si ca nu mai vrem. Spaga la garda, mita la doctori, cacat pe strada. Vroiam altceva pentru noi si pentru pitic.

Ne-am dus catre Australia, ne-am reorientat catre Canada, timp de o luna plecam ba in CA ba in OZ de ne tampisem cunoscutii ce nu mai intelegeau nimic. Ironia face ca dupa ce am ales oras in CA dupa un proces laborios care a generat un tabel cu primele 50 de orase asezate dupa un punctaj propriu ce a luat in considerare de la densitatea demografica si pana la distanta de cel mai apropiat IKEEA, sa vina viza de OZ.

Si cum ne-am promis ca prima viza va decide noua noastra tara/casa, iata-ca acum un cangur e in pasaport.

Ce-a fost mai usor a trecut.